Azi la birou. Furtună afară, plictiseală dureroasă înăuntru, vântul huruie prin toate crăpăturile clădirii, ploaia pică deja din lateral și mânjește geamurile de sub streașină până jos.
Blackened roar massive roar fills the crumbling sky
Shattered goal fills his soul with…
Unrelated: Sunt la a 3-a tentativă de postare a textului de mai jos! Se pare că versiunea antică de WP de pe runzu era deja mai mult decât uzată, pur și simplu nu mai puteam salva sau edita post-uri. Așa că Dookie a făcut un mic upgrade și iată-mă din nou on air să vă spun de data asta despre sălbăticiuni. Și acum voi încerca să-mi amintesc ce-am scris ieri, pentru că părea inteligent și ușor amuzant.
Amuzant e că lucrez undeva la marginea orașului, în câmp, departe de orice posibilitate de-a lua prânzul în oraș, sau chiar de-a face o pauză de cafea decentă. De fapt e amuzant pentru cine citește asta, nu pentru mine. Un mic plus ar fi fauna surprinzător de bogată pe care ai ocazia s-o admiri. Sau s-o ocolești în ultimul moment cu mașina când îţi taie calea.
Apar frecvent fazani, ulii, șoimi, diverse rozătoare și gângănii, berze, iepuri, ba chiar și căprioare am văzut odată. Normal că prinde bine o astfel de “întâlnire”, pentru că de porumbei, vrăbii și maidanezi s-a săturat toată lumea! Partea nașpa e că momentele în care vezi animăluţele nu sunt chiar cele în care ai și un aparat foto la îndemână, pentru că locurile predilecte unde apar sunt fie șoseaua, fie câmpul din spatele fabricii, unde are geamuri apropiate doar hala de producţie.
Â
Luni, însă, am avut și baftă, și aparatul foto la mine în hală. Am nimerit 2-3 păsări gri care profitau de naivitatea broaștelor scoase la plimbare de ploaia recentă. Frumoase păsări, n-am ce zice, dar habar n-aveam ce erau, m-am limitat doar la “shoot now, ask later”. Mai trâziu, Wiki mi-a spus că sunt stârci cenușii, iar eu am dedus că veneau din ţările calde și făceau doar o pauză în drum spre locuri mai răcoroase. Nu-s grozave pozele, dar se vede ce înseamnă ieșirea din cotidian la minunatul meu loc de muncă.
Halind o broască
Aterizare
Â
Pauză de ţigară acu’ 5 minute, cu colegii de birou. Se fumează afară, frig, ninsoare viscolită, miros acut de fum pe haine. În timp ce ne zgribuleam ca oile în jurul scrumierei, îl abordează tipa de la poartă (Front Desk Manageriţa, por favor! :-j ) pe un coleg:
– Vii, te rog, să te întreb ceva?
Noi ne dăm coate și zâmbim cu subînţeles, ăsta face un pas spre ea și:
– Da, ce-i?
– Auzi, cam câţi chilometri sînt până-n Italia?
Noi devenim brusc serioși și atenţi. Colegul, cu o faţă de până-unde-și-de-ce?:
– … ă nu știu… (și zice un număr la nimereală, nu am fost atenţi, urmăream cu toţii “concentrarea” de pe faţa ei, în timp ce continua)
– Păi mi-ar ajunge un plin de benzină și un plin de gaz?
Eu am pufnit în râs și m-am întors cu spatele la scenetă, colegii așijderea. Ca să ce? ne întrebam deja. Cel interogat se abţinea eroic:
– …Â ă acum depinde ce mașină ai, unde vrei să…
– [cu o privire triumfătoare pe meclă] Cielo!
Mi-am stins ţigara și am intrat înapoi la căldurică râzând cu poftă. O duduie cucerește Italia cu o canistră de benzol și una de GPL!
Nu că m-ar sau v-ar interesa, poate și pentru că nu se vinde încă în România, dar câștigătoarea competiţiei organizate de cele mai mari reviste auto din EU este Opel Insignia. De ce vă inoportunez cu informaţia asta?
Â
Â
Pentru că echipa în care lucrez se ocupă, printre altele, și de asamblarea și testarea finală a “ceasurilor” și display-urilor central ale acestei minunate mașini, eu având treabă la bord, în mare. Așa că, următoarea bere pe care o voi consuma, va fi pentru Insignia. Și următoarea-următoarea, pentru Opel, ca să nu se dea la fund împreună cu concernul mamă, gigantul cu patroni lacomi – GM.
Ori blogul meu este foarte popular printre ITiștii de aici, ori pur și simplu tinerii se joacă după bunul plac cu drepturile de acces. Azi văd că merge site-ul. Să vedem cum evoluează disputa…
De azi nu mai am acces de la lucru pe cocalari.com! Probabil băieţașii de la IT s-or fi simţit/regăsit.
Dar la problemele pe care le-am avut de-a lungul timpului cu ei (acces în reţea, soluţionări tardive sau incomplete ale problemelor, crack-uri, erori de logon, etc.), nici nu mă mir că ei consideră un asemenea site dăunător capacităţii de muncă. În altă ordine de idei, blogger.com e blocat, dar user.blogger.com pot fi accesate într-o veselie. Noroc că youtube e la liber! I rest my case…
De câteva lucruri m-am convins: IT-isul model consideră că firma stă în picioare exclusiv datorită mărinimiei sale. Este egocentric, nu are partener de viaţă de mult timp, nu cunoaște realitatea din firma unde lucrează, încercând să-și impună ideile de care doar Dijkstra ar fi mândru, face multă labă.
Sau “Colegii mei vs Microundele”
La lucru avem câte o bucătărie la fiecare etaj al clădirii. Cu frigider, chiuvetă, mașină de spălat vase, cuptor cu microunde, mese, scaune, rafturi, dozator de apă și geamuri. Cu jaluzele verticale.
Unii colegi nu au cuptor cu microunde acasă, și acest fapt nu e deloc o rușine. Și nici nu mă așteptam să știe cum se folosește. Dar suntem o companie automotive, adică ingineri care, dacă nu au studiat la un moment dat teoria undelor (hai să zicem că s-ar putea să nu fi avut cursul), ar trebui să aibe măcar “simţul” proverbial al inginerului. Dar:
Azi la masă, un coleg și-a introdus pacheţelul de mâncare în cuptor și l-a pornit. La scurt timp am avut parte de scântei și efecte sonore. Colegul se uita impasibil prin gemuleţ. Noi am sărit să apăsăm pe stop. Când am deschis ușiţa, din norul de fum am zărit prima dată o pungă în proces de topire, apoi un șerveţel arzând mocnit în interiorul ei. Același coleg a găsit soluţia: a suflat în șerveţelul care mocnea. Așa că a ars mai departe. Până la urmă totul a fost OK… până și-a scos respectivul sandwichurile din ambalajul sus-menţionat. Stupoare! Erau învelite în folie de aluminiu! Deci de aia am avut artificii… Ca să nu insist asupra mirosului deosebit care se răspândea prin bucătărie.
Am mai păţit ceva asemănător acu’ vreo juma de an, dar de data asta cu domișoara “front desk manager” care a vrut să-și încălzească ciorba în același cuptor. Recipientul pentru ciorbă: borcan de 400ml cu capac de aluminiu, înșurubat strrrrâns ca pentru borcanele de gem. Am oprit-o la timp, altfel exploda mai ceva ca la Brainiac.
Â
Â
Â
e la 4 zile de ziua mea, dar la 1 an de când lucrez la fostul VDO, actualul Conti (trebuia să găsesc un intro pt post-ul ăsta întârziat). Și am “sărbătorit” săptămâna trecută cu o nouă super-delegaţie în Germania. Adică ~750km de drumuri la majoritatea furnizorilor pentru următoarele proiecte. A fost foarte obositor, dar totuși fain. Albert, colegul din Germania, s-a mai abătut un pic din drum să ne arate și câte-o staţiune sau mănăstire, vremea a fost bună și nu așa călduroasă ca acasă.
Marţi am fost la ultima zi de bâlci (adică “Festivalul verii”) în Aschaffenburg. Fiind chicken din fire, nu m-am dat decât pe roată și am jucat la o tombolă. Rollercoaster și alte drăcii de genul nu gust. Dar am câștigat un discolight-breloc ca premiu de consolare la tombolă, și am refuzat să intrăm la horrorshow ca să vedem “femeia vie care trăiește fără cap” și încă vreo 2 ciudăţenii. Artificiile de la final au fost excelente!
Și-am prins finala Euro2008 la nemţi acasă iar Albert ne-a dus la un cort de bere cu terasă, unde vreo 500 de nemţi sperau să ajungă iar campioni europeni. N-a fost să fie, dar sunt foarte buni pierzători, considerând că locul 3 de la mondiale, împreună cu locul 2 de acum sunt adevărate performanţe.
Mai nașpa a fost joi, în Frankfurt pe aeroport, la întoarcere. Onor firma Carpatair a considerat de cuviinţă să lase un avion întreg să aștepte după 4 pasageri din Stuttgart, a căror legătură probabil n-au fost în stare s-o onoreze tot ei (Carpat) la timp. Așă că am avut două ore jumate întârziere, sufiecient de mult încât să-mi ţâţâie curul că pierd trenul spre București, pentru a ajunge a 2a zi la Bestfest. Și despre astea, în următorul post…
Total nou: 57425 km.
Na c-am fost și eu pt prima dată într-o excurie de genul ăsta. Vreo 4j de colegi (aproape tot departamentul) ne-am îmbarcat joi după-masa în cel mai lent autocar ever și am pornit spre Șuncuiuș, jud. Bihor. Prima seară a fost dedicată continuării activităţii sociale începute de pe autocar, adică băutului. Eu am abandonat lamentabil imediat după cină și am dormit ca un copil până dimineaţa.
Vineri a fost zi plină, dedictă programului în aer liber. Iniţial credeam că voi avea de-a face cu o mare lăbăreală, un mix de joculeţe gay și teme trase de păr. Aveam să fiu contrazis de programul dus la extrem de organizatori. Ne-am obișnuit cu toţii repede cu ploaia destul de deasă și enervantă; de fapt am și uitat de ea imediat ce am început să interpretăm “indiciile” pentru traseu. Întreg programul a fost de fapt structurat ca un quest: fiecare echipă trebuia să se orienteze pe harta zonei pentru a interpreta bileţele răzleţe gen: “Caută castelul unde începe povestea” sau “Drumul vă poartă peste…”.
Ne-am pierdut de câteva ori, sub privirile amuzate ale trainerului care ne-a însoţit, am trecut de prea mult ori un pod foarte șubred, ne-am băgat prin peșteri, ne-am udat până-n cur, ne-am făcut vânătăi de la paintball, dar a fost foarte mișto. Am reușit, în ciuda fricii de înălţime, să mă dau cu tiroliana și să cobor în rapel, dar nu am putut să mă strecor prin cele mai strâmte tuneluri din peșteri. Sunt și claustrofob. Dar am mărșăluit toată ziua prin ploaie și pe poteci înguste, am alunecat în râu și nu mi-a păsat, deci sunt mulţumit de mine :D
Nu mai contează că vineri seara am băut și sâmbătă mai că dormeam la training-ul de managementul conflictelor, sau că vremea a fost prea nașpa ca să facem baie ziua în piscina hotelului. Mi-a plăcut excursia, am făcut 2 lucruri pe care, în mod normal, nu le-aș fi încercat și m-am întors un pic mai încrezător în je decât înainte.
Bonus: Coarda pentru tiroliană era întinsă peste o râpă și avea plecarea de la vreo 40m înălţime, lungimea de vreo 70m și sosirea cu vreo 10m mai jos. Poate nu pare mult, dar când ești în ham și ajungi la marginea (mini)prăpastiei, îţi vine să te dai cu curul de pământ. Ceea ce am și făcut la propriu, din reflex. Apoi m-am aruncat direct în gol într-un fel de acţiune tip fie ce-o fi, și am traversat valea înjurând în gura mare, adrenalina fiind de vină pentru reacţia asta.
Alţi 480 km + vreo 15 pe jos => Total nou: 53481 kmÂ
[13:46] miţul: ba
[13:46] miţul: sunt atat de obosit de deja delirez
[13:46] miţul: ma pisam mai inainte si mi-a trecut prin cap sa ma cac in pisoar
[13:46] miţul: adica, cum ar reactiona colegii
[13:46] miţul: daca ar gasi un alexandru in pisoar?
[13:46] miţul: 
[13:46] mihi: 
)
[13:46] mihi: excelent
[13:47] mihi: pai uite, sapt trecuta s-a cacat unu la dusuri in camin la mada
[13:47] mihi: si s-au mobilizat astia de pe palier sa-l gaseasca si sa-l bata
[13:48] miţul: )
[13:48] miţul: nu stiu daca m-ar bate dar precis ar trebui sa-mi caut de lucru
[13:48] miţul: anyway
[13:48] miţul: uite asa arata pisoarele aici
[13:48] miţul: si sunt joase, putin peste genunchi
[13:48] miţul: nu ca la idiotul de ghitza sa trebuiasca sa ma ridic pe varfuri
[13:48] miţul: pai cum sa nu-ti vina sa te caci in ele?
[13:48] miţul: mai is si mari ca dracu btw
[13:49] mihi: )
[13:50] mihi: rad ca ma gandesc ca esti singur noaptea la lucru si cauti poze pe net cu pisoare
[13:50] miţul: )
[13:50] miţul: e cam de ras
[13:50] miţul: de fapt acum rad si eu
[13:50] miţul:
[13:50] miţul: tare ar fi fost sa merg sa-i fac o poza si sa ti-o trimit
[13:50] miţul: aia ar fi fost chiar culmea
[13:50] miţul: nu imposibil, doar culmea
[13:50] mihi: pai plm, e ca si cum m-as duce eu sa ma pis si imediat cum ma asej la birou: google images “mondial lugoj”
[13:51] miţul: )
[13:51] mihi: nu culmea, funnier
[13:51] mihi: :d
[13:51] miţul: vroiam sa exemplific doar
[13:51] miţul: nu, funnier era daca s-ar fi lafait si alexandru in el in poza
[13:52] mihi: precum poza de pe runzu 
[13:52] miţul: e interesant cum vin ideile astea
[13:53] mihi: interesant e ca idei geniale vin cand te caci
[13:53] mihi: iar idei despre cacat, cand te pisi
* miţul era la T-6 ore, on nightshift.
