Category: de zi-cu-zi

În sfârșit văd și eu roadele a 18 ani (and counting) de școli: salariul meu decent (exlusiv datorită scutirii de impozit, altfel nu era situaţia chiar așa de roză) îmi permite să-mi achiziţionez un bun necesar și generator de alte n cheltuieli: o mașină. Și ce mașină nouă, în rate, poate să-și cumpere inginerul debutant? Logan, firește. Sărim aici peste factorii care au dus la această decizie. Contează doar că sunt mulţumit de alegere și văd mașina doar ca pe o chestie care mă duce repede și uscat de la A la B. (more…)

Când mă cac, obișnuiesc să citesc etichetele ambalajelor de prin baie. Ca toată lumea, de altfel. Mai nou, am observat un nou trend de iconiţe de avertizare:

De fapt atenţia mi-a fost captată de fetiţa aia mică și dulcică. O vedeţi cum se întinde ea nevinovată spre raftul cu o cutie și o sticlă? Are rochiţa model stereotip – fată, 4 ani și păpușa de cârpe într-o mânuţă. Ți-e mai mare dragul! Parcă ai și ridica-o în braţe să ajungă mai bine, parcă ai șterge tu X-ul ăla urât și roșu (prost plasat, de altfel. eu aș fi negat întreaga imagine), parcă i-ai cumpăra și-o acadea.

Ca să ne oprim cu prostiile, mie mi se pare prea puţin sugestivă poza! La fel și cea cu “detergentul nu are voie în ochi, dar apa picurată de la robinet, da”. Să nu mai zic de “La ora 15:55 nu e voie să că înmuiaţi unghiile introducând mâna în bolul mic doar până la semnul marcat de plasture” sau “Nu înghiţiţi medicamente de mărimea oului de struţ”.

ISO sau cine propune chestiile astea, mai gândiţi-vă!

Toată lumea uită luni dimineaţa cum se conduce. Parcă i-a hipnotizat weekendul sau li s-a spălat cu dero exact acea porţiune a creierului unde sunt stocate informaţiile legate de volan și schimbător. Merg aiurea, între benzi, prea încet sau prea repede, uită mai abitir ca de-obicei să semnalizeze sau sa respecte semafoarele, înjură sau, la cealaltă extremă, dormitează la volan.

Toată lumea are luni dimineaţa un avânt muncitoresc, ceva de speriat! Vor să ajungă la 8 fără 5 la birou, să organizeze 5 ședinţe tehnico-tactice, să rezolve toate problemele restante, până în prânz dacă se poate și, pentru că oricum sunt în turaţii și mai au timp, să demareze alte proiecte din categoria “viitorul apropiat”.  Firește că seara vor să facă și o tură de cumpărături pentru toată săptămâna, să petreacă ceva timp cu cei dragi și, eventual, să prindă și noul episod din Prison Break.

Evident că, în lumea reală, toată lumea își amintește de fapt de ce lunea e mai de căcat decât duminica.

Toate ţintele tale nobile sunt răpuse cu bestialitate încă din stadiul embrional. Pentru că, invariabil, ai câte-o piedică în calea năzinţelor tale nobile. Tu te trezești cu avalanșa de idei în cap, dar – al dracu’ – nu mai ai hârtie-filtru pentru cafea, muistu’ ăla de vecin ţi-a blocat iar mașina în parcare, traficul din oraș te termină psihic, ajungi la lucru înjurând pe nări și din ambele colţuri ale gurii și te așezi morocănos la birou. E deja 8:28, colegii tăi probabil s-au teleportat la firmă, că sunt afundaţi deja în treburi și au făcut și băut demult prima tură de cafea. Așa că înjuri din nou filtrul gol de cafea, îţi bagi pula-n prima ședinţă și nu mergi nici la cea de-a 2a fiindcă ești astupat de mailuri și hârţoage. Mănânci târziu de prânz, îţi stă în gât, rezolvi după-masa, pe fugă, o chestie mai veche și pleci la 5 fix cât vezi cu ochii: ” ‘nezeii ei de luni!”

Cumpărături nu mai faci, cum nu apuci de fapt tot restul săptămânii să te abaţi din drumul spre casă. Tot sâmbăta reușești să ajungi la supermarket, unde parcarea geme de imbecili, nu mai sunt cărucioare și aglomeraţia îţi dă dureri de cap. Cu cei dragi schimbi laconic câteva replici, te uiţi un pic la TV și adormi agitat. “Parcă voiam să mai fac ceva azi… “. Luni rulz!

Noroc că n-am eu probleme din astea!

Mai știţi mirosul ăla de toamnă târzie, de frig amestecat cu fum umed, de la mormanele de frunze uscate incinerate de moșii gospodari prin spatele blocurilor, în dupămesele leneșe de duminică? Cerul senin, albastru intens, soarele înșelător? Azi e vremea așa, dar n-am mai simţit demult mirosul ăla, deși îmi place foarte mult. Îl pot sintetiza perfect și acum, la mulţi ani de când mi-a mângâiat ultima oară părul din nas. Fumul albăstrui și aroma ascuţită urlă “toamnă” din toţi bojocii.

Cam într-o săptămână ar fi momentul pentru focurile de toamnă; încă nu sunt toate frunzele uscate, încă nu sunt trotuarele lăturalnice ticsite de un covor jilav și moale, maro și galben, așa de plăcut la atingere când ari prin mijlocul drumului mici tranșee cu încălţările proaspăt curăţate, abia scoase din dulap, unde au stat peste vară. Mi-aș dori să mai simt mirosul de funze arse.. unde mi-s chibriturile?

iaca și eu, via mtx:

să continuieze fetele: gavozdita și geo.

E oribilă vremea, nori negri peste tot, beznă, ploaie, frig! N-am niciun chef de lucru. Așa de bine sună varianta aia care include ceainăria, ceaiul/cafeaua și mai mult decât plăcuta ta prezenţă. Să stăm faţă-n faţă la masa de la geam, să vorbim puţin și să sorbim cu înghiţituri mici și rare din ceștile fierbinţi. Aș pierde așa o zi întreagă, observând cu tine trecătorii zgribuliţi pe sub umbrele, noi fumănd câte-o ţigară din când în când, ca mai apoi să le stingem de-o data, cu gestul ăla de cowboy sictirit la ultimul fum. Să fie suficient de cald în bar ca să nu simţim frigul de afară. Mai pe seară să aprindă chelneriţa lumânări pe masă. Eu să întind discret mâna pe lângă sfeșnic, într-o pornire de adolescent buimac, tu să te uiţi zâmbind la ea și să raspunzi la gest, până ni se ating vârfurile degetelor, moment în care ni se întâlnesc privirle, rămânând fixate pentru o secundă. Sau sunt minute? Plecăm agale de la masă. Nu mai deschidem umbrela pentru distanţa scurtă până acasă, ne ridicăm doar gulerele peste urechi și grăbim pasul încolăciţi unul lângă altul. Călcăm ritmat, sincronizat, tu cu capul un pic plecat pe umărul meu, gândindu-te pentru o clipă “Ce bine că nu trebuie să ne ţinem de mână”, dar eu te cuprind pe după spate, bag mâna la tine în buzunar și iţi prind în palmă pumnul strâns ușor, din cauza frigului. Peste jumătate de oră dormim deja sub trei plăpumi, perfect mulaţi într-o îmbrăţișare caldă. Cât de fain e să adormi zâmbind… abia aștept! 

Locuiesc la sat. De fapt tot Stuttgartul e un sat mai mare. Rar vezi clădiri cu mai mult de 6 etaje. Câteva blocuri și sedii de corporaţii mai rup tiparele prin centru, în rest case cât cuprinde. Și cum cartierul meu e chiar un fost sat, am avantajul că, dacă merg un pic pe jos, ajung direct în pădure.

Plictiseală mare azi, așa că am făcut o drumeţie :| Prin pădure se poate ajunge oriunde în Stuttgart, în cazul de faţă, la castelul Solitude, undeva sus, deasupra orașului. Zi superbă, cald (prima dată în pantaloni scurţi anul ăsta :D ), numai bună pentru relaxare și dureri în pulă. Abia când am ajuns acasă am avut confirmarea:

Bă, chiar locuiesc la sat!

Oricum, azi am mai uitat de mare mea dilemă: să rămân pentru încă 4-5-mulţi ani în Germania, pentru doctorat și salar generos, sau să mă întorc acasă, unde momentan cred că m-aș simţi cel mai bine, aș câștiga mai puţin, dar m-aș destrăbăla în confortul oferit de tradiţionalul “Alo, mama? Ce-avem la cină…”?

Mai am vreo 10 zile să mă hotărăsc. Dar acum gtg, trebuia să dau la porci acu’ vreo 10 minute! :)

(poze din sat)