Pauză de ţigară acu’ 5 minute, cu colegii de birou. Se fumează afară, frig, ninsoare viscolită, miros acut de fum pe haine. În timp ce ne zgribuleam ca oile în jurul scrumierei, îl abordează tipa de la poartă (Front Desk Manageriţa, por favor! :-j ) pe un coleg:
– Vii, te rog, să te întreb ceva?
Noi ne dăm coate și zâmbim cu subînţeles, ăsta face un pas spre ea și:
– Da, ce-i?
– Auzi, cam câţi chilometri sînt până-n Italia?
Noi devenim brusc serioși și atenţi. Colegul, cu o faţă de până-unde-și-de-ce?:
– … ă nu știu… (și zice un număr la nimereală, nu am fost atenţi, urmăream cu toţii “concentrarea” de pe faţa ei, în timp ce continua)
– Păi mi-ar ajunge un plin de benzină și un plin de gaz?
Eu am pufnit în râs și m-am întors cu spatele la scenetă, colegii așijderea. Ca să ce? ne întrebam deja. Cel interogat se abţinea eroic:
– …Â ă acum depinde ce mașină ai, unde vrei să…
– [cu o privire triumfătoare pe meclă] Cielo!
Mi-am stins ţigara și am intrat înapoi la căldurică râzând cu poftă. O duduie cucerește Italia cu o canistră de benzol și una de GPL!