Sunt fan al Politehnicii Timișoara. Echipa de fotbal, nu instituţia. De mic am învăţat că e simbolul care-mi reprezintă orașul, că e diferită și că luptă corect. Suficiente motive să ţii cu o echipă.
Mai târziu am ajuns student la Poli în Timișoara. Cam în aceeași perioadă au urcat și poliștii înapoi în A. Câţiva prieteni mergeau în galerie la meciuri, așa că am hotărât să părăsesc tribuna și să merg să cânt în peluză. Microbul m-a prins înainte de începerea primului meci la care am stat la Sud. Știu cântecele, nu ratez nici un meci când sunt acasă, am fost și în deplasări, am fulare violete, era să-mi iau și teniși așijderea. Adică îmi iubesc echipa.
Tocmai de aceea m-am bucurat ca un pruc după semifinala cu Steaua “Chiar se poate! Luăm și noi oare un trofeu după 27 de ani?”. Apoi au venit meciurile jalnice cu Craiova, uta și Vaslui. Începusem să am mari dubii.
Dar mi-am făcut treaba, am vopsit bannere mai departe cu fetele și băieţii din grupare, m-am ars la soare pe stadion în ziua meciului, lipind pe sute de scaune foliile pentru coregrafie. Prin urmare, m-am prezentat cu mari emoţii la ora 18 pe stadion, meciul fiind de la la 20:45. Dar după 10 minute de joc știam deja un lucru: “nu avem cum să câștigăm!” Spre dezamăgirea și supărarea tuturor, jucătorii aduși pe bani grei la Timișoara nu au fost în stare de nimic. Dacă un junior de 19 ani, cu salar de 1500 pe lună, e singurul care se remarcă într-o finală, păi atunci să nu mai văd vedete la echipă! Oricum ne făceam de râs în UEFA.
Sper că sezonul viitor vom avea parte de jucători mai motivaţi, altfel iar rămânem cu buzele umflate. Și e păcat, că la noi “nu se discută, se iubește!”
(poze de la meci)