Toamna

În lumea mea imaginară, postul ăsta ar fi fost despre cum am m-am bălăcit vara asta prin vreo mare caldă și civilizată, despre câteva weekend-uri de deconectare prin munţii noștri ticsiţi de locuri frumoase și în afara zonelor turistice clasice cu mici și bere. Aș putea scrie o listă serioasă cu festivaluri la care mă și vedeam astă primăvară, sau meciuri în deplasare din cupele europene, unde aș fi putut să fiu în primul rând.

Numai că scenariile astea sunt bine închise în Narnia mea și nu au acces la aer curat, le folosesc doar ca să mă relaxez la sfârșitul zilelor căcăcioase. N-o fi sănătos, dar dacă visez(=îmi doresc) un lucru, atunci mă pot mobiliza să-l și realizez. Cândva…

Vara asta nu a fost nicicum, dar totuși e cea mai intensă de care am avut parte vreodată. Am avut șantiere, modificări, întârzieri, datorii, oboseală, nervi, certuri, lipsă de somn, stress la lucru, stress acasă, ore nedormite și neînţelegeri cu diversele echipe de muncitori. Rezultatul? Mă înţeleg și mai bine cu Mădă, iar certurile ocazionale sunt mai degrabă constructive. La lucru îmi ies chestii grele nesperat de bine, chiar dacă termenele sunt biciuitor de urgente. Apartamentul, la prima vedere, arată la fel, dar totuși am lucrat la confort (centrală, hotă, diverse mărunţișuri prin bucătărie și toate celelalte obiecte pe care eram obișnuiţi să le avem, dar aici trebuiau cumpărate). Plus că toate 3 camerele sunt acum locuibile, recondiţionate și rearanjate.

Timp liber n-a prea fost, odihnă spre deloc. Am fi vrut o ieșire undeva departe, dar nu s-a putut momentan. Banii. Nici la iarnă nu suntem siguri dacă ne încadrăm cu cheltuielile, dar estimez o “înrozire” a situaţiei. Liniștea ne-am găsit-o acasă, la ai mei, la Târnăveni sau Geoagiu iar singura excentricitate de vară a fost Peninsula. Ne-am bucurat de bucuria altora, ba cu (2) nunţi, ba cu noi-născuţi. Prieteni buni, copii frumoși, întrebări către noi de “Când vă luaţi?”, răspunsuri cu “Da’ voi?”. Gânduri de lăsat de fumat – urmate mecanic de o ţigară aprinsă.

Cam așa au trecut lunile astea. Au fost grele, obositoare și, pe alocuri, frustrante, dar au avut și părţi bune iar gustul pe care mi l-au lăsat e mai degrabă ducleag, cu vagi urme de acrișor. Ca dulceaţa de măceșe pe care am halit-o aseară. Așa, de toamnă, când soarele nu mai e așa de alb, copacii se ard în culori d-alea de dau bine în poze și seara e răcoare, când lumea se domolește. Acum avem și noi timp să ne liniștim, să reluăm planurile de viitor, să mai cupărăm un poster pentru camera mică și să vedem prin ce sătuc de munte vom fugi în următorul sfărșit de săptămână disponibil. Ceai cu scorţișoară și poze cu frunze galbene.