“Different strokes for different folks”: B’estfest 2008

Am mers, am văzut, ne-a plăcut. Pentru mine, B’estfest nu a fost chiar ca B’estivalul, dar asta doar din cauza line-up-ului ușor mai subţire decât cel de anul trecut, dar a ieșit oricum mișto până la urmă. Voi pasta mai jos din review-ul scris de Mădă pentru cathartic, pentru că ne-au plăcut aceleași formaţii. Firește. Voi comenta și adăuga de la mine cu italics.

Ziua 1

Fiecare km parcurs pana la Bucale a meritat din plin. Am pornit noaptea intr-un accelerat puturos rapid overrated si am ajuns dimineata intr-o caldura infernala la ceea ce se vrea a fi festivalul anului in Romania.

Am ajuns la Romexpo mai repede de ora 17. Meetup with zuza, mtX n their ppl. Caldura mare, lume relativ putina la ora aia, dar curioasa. Mi-am luat premiul, am vandut abonamentul pe care-l cumparasem deja si m-am pornit pe betoanele din incinta Romexpo. Ma bucur ca au reusit sa amenajeze totul la standarde internationale si ca fac verificarile de rutina pentru siguranta participantilor la festival mai ceva ca de 23 August.

Revenind… In prima zi am ratat warmup-ul, dar am vazut parte din reprezentatia NSK. Legat de NSK… stiam cu ce se ocupa, chiar daca nu am putut sa-i ascult de la infiintare. Ne-am holbat o vreme dupa care am purces de la scena Dacia (introdusa de organizatori anul acesta si, in opinia mea, o mare porcarie, pentru ca m-a impiedicat sa vad toate trupele care-mi plac) spre cele 2 scene principale unde se pregateau Apollo 440. Marturisesc sincer ca am vrut sa-i vad de cand am aflat de existenta Bestfest si asta pentru ca mereu am considerat ca inainte de Prodigy au fost Apollo 440. Cand am ajuns la ’stage’ mi-a fost dat sa vad un solist cam agitat, imbracat in niste pantaloni tigareta, in carouri, foarte punk, si alti tipi mai in varsta si ’scrobiti’. Nu vreau sa fiu rautacioasa, dar aratau destul de obositi. Am asteptat sa vad ce playlist au, dar am recunoscut din prima doar “Stop The Rock” care suna ca pe CD si asta pentru ca refrenul era de pe CD. S-au laudat ca tobosarul e roman, dar pe mine una asta nu m-a miscat. Imi pare rau ca m-au surprins neplacut, dar parca erau din alt film, asa ca mi-am luat dezamagirea cu mine si am decis sa ne miscam la Miss Platnum, inainte sa rasune “Ain’t Talking ’bout Dub”.

Intre cele 2 puncte de reper mari ale festivalului era o distanta considerabila asa ca am ajuns la Miss Platnum cand era (cred) pe la jumatatea reprezentatiei. A fost nașpa. Piesa cu care a ajuns cunoscută pe youtube e oarecum funny, dar un întreg recital bazat pe mâncare mi se pare plictisitor!

Atractia serii a fost pentru noi si restul de vreo 8000 de oameni, Alanis Morissette, vizibil obosita si mai plinuta decat o stiam eu, dar finuta si cu o voce care m-a speriat (in sensul bun al cuvantului). Mai melodioasa decat acum 5 ani, dar timida, ne-a cantat asa cum era de asteptat de pe “Flavors of Entanglement”, album pe care, spre rusinea mea (și a mea) am reusit sa-l ascult doar de 2 ori. Pe mine una m-a convins cat de usor canta, pasional dar si profesionalismul de care a dat dovada netratand Romania ca o tara ‘de jos’, cum obisnuiau sa faca pana acum ceva vreme ceilalti artisti straini care se mai perindau pe aici. Fara jena pot sa afirm ca show-ul Alanis a fost unul de nota 10. Am categorisit-o “cea mai unitara trupa” (chiar si vestimentar vorbind), daca exista asa ceva, si m-am amuzat ca avea un tobosar care semana cu Ben din ‘Lost’. A incheiat de zile mari cu “Ironic” & “Thank U”.

Din păcate am ratat Cypress Hill, pe scena din faţa plajei, de la intrare (băga-mi-aș pu*a-n multitudinea voastră de scene și aere inutile de mare festival!!!!1one). Am reusit sa aud doar cateva acorduri si jumatate de piesa, dar nu-mi pare rau ca stiu ca aveau flow bun, prestau live si era multa lume in fata scenei. Am compensat cu autografe.

Trupa pe care am insistat sa o vad este UNKLE. De la mine primesc calificativul de ‘cea mai buna performanta live’ cu sunete, efecte, jocuri de lumini (absolut!). Am ratat Reign din cauza mea, dar ne-am intors repede la scena sa prindem Burn My Shadow. Intr-o prima faza am crezut ca vin la Bucuresti cu Ian Brown, dar nu am reusit sa aflu totusi cine a fost solistul care a urcat cu ei pe scena. Sa-mi fie scuzate inexactitatile astea dar UNKLE au avut mereu o componenta instabila asa ca nu mai sunt la curent cu noutatile legate de ei. Je stie ca UNKLE sunt ‘muzica de noapte’ asa cum au zis-o si ei, doar au tinut sa incheie fenomenal cu “In a State” si “Eye 4 an Eye”.

Asta a fost Ziua 1. Continui eu de la mine însumi din cap, cu programul în faţă și fără italice. (Mădă încă lucrează la review, nu mi-a ieșit complet schema cu copy-paste). Gata, bulversare maximă:

Ziua 2

După un prânz prelungit în familie, ne-am înfiinţat la Romexpo și am rămas la scena Dacia pentru Deluka, care au venit cu un sound bun, dar oarecum Franz-Ferdinand-ish. Solista are voce puternică și potrivită genului abordat, iar accentul englezesc merită din start puncte bonus. Un minaus mare, în schimb, pentru iegării “pantera mov”.

Dincolo am prins, de pe la jumătatea recitalului, splendida formaţie The Hot Stewards. Habar n-aveam de ei până atunci, dar m-au distrat cu tracklist-ul de cover-uri după gay 80s disco music, gen Whitney Houston sau Kylie. Bonus: “Ce tricou fain cu Johnny Cash are chitaristul”, *poză, *zoom, “Ai de pula mé!!! E Dylan!” =))

Eram (mai mult eu) curioși de Neo, pentru că făcuseră coloana sonoră pentru Kontroll, un film care mi-a plăcut wawwa-weewa! Dar n-am mers, pentru că urmau Manic Street Preachers, de care eram mai mult decât curioși. Așă că am lenevit în Silent Disco până să urce galezii pe scenă. Și ne-a plăcut DJ-ul de pe CH2, care ne povestea despre amenzi și “băga” RATM!

Știu că nu-s chiar o formaţie mare, dar Manics au scos piese mișto de-a lungul timpului. Trecând peste apariţia scenică a lui Nicky Wire, formaţia chiar este un tot unitar, show-ul lăsându-mi impresia unui lucru “așa cum trebuie”. M-am bucurat să aud “A Design for Life” (our intellectual drinking song, așa cum l-a prezentat Bradfield), “If You Tollerate… ” sau alte piese de care nu auzisem (repet, nu sunt fan). Best performance: “Autumn Song”, asta și pentru că e piesa mea preferată de la ei.

La final am avut de ales între Kaiser Chiefs și Nouvelle Vague, și a fost ceva de genul “hmmm… iar cover-uri, sau stăm la rockerii ăștia?” Well, guess what… clar Kaiser Chiefs! Și nu ne-au dezamăgit. Ricky Wilson (mai slab decât părea la tv) ori a fost într-o zi de graţie, ori bea multă cafea, ori e un showman înnăscut, ori toate 3 la un loc, dar cert e un lucru: he’s a rockstar à la carte! A făcut, împreună cu formaţia, cel mai antrenant show al weekend-ului, au rock-uit casa, au făcut publicul să sară, ne-au binedispus cu o lejeritate neașteptată (pentru noi cel puţin). Ricky pe gard, Ricky pe stălp, prin mulţime, în spate de tot la pupitrul de sunet, iar pe stâlp, pe monitoare și pe gard, artificii de la o nuntă pe la Casa Presei, public cântând și sărind, toate astea, plus brăţările fosforescente pe care le pasa solistul către noi, doar ca să le aruncăm înapoi pe scenă, au dus la concluzia de mai sus: Best live act. My fav (cred că și pt. Mădă): Ruby, Riot, Oh My God și Angy Mob.

Ziua 3

Am ieșit la o bere-bârfă cu Geo, apoi am ajuns la festival pe finalul recitalului Kraak & Smaak, intraţi în schemă după ce Santogold a “abandonat” pe motive medicale. Sincer, aj fi vrut să aud tot show-ul, pentru că au sunat foarte funky. Solista colorată –vestimentar– și în formă, dar și instrumentiștii pe fază ne-au pus repede ciocănelele și nicovalele în mișcare.

Au urmat Stereophonics, care, nouă cel puţin, nu prea ne-au plăcut. Nu că n-ar fi cântat bine, dar parcă nu se potriveau cu festivalul, soundul era prea monoton, iar solistul și chitaristul, prea “de fiţe”. Fani au avut la scenă, dar nu ne-au putut molipsi cu entuziasmul lor.

Next, fuga la sena Dacia, pentru Sunrise Avenue. Am dat peste niște surferi blonzi care tocmai interpretau cel mai clasic rock nordic cu putinţă, dar dus parcă spre Blink182. Nu prea au impresionat, așa că ne-au mutat din nou la scenele mari. Ulterior am auzit la Guerrilla că nici măcar “Fairytale Gone Bad” n-a sunat prea bine live.

Heineken stage: Roisin Murphy de la 20:15… E 20:15… se face :30, :45… wtf? Tehnicieni alergând înnebuniţi pe scenă, cabluri schimbate, check-uri și, encore une fois, agitaţie. Într-un final începe recitalul și ne-am prins din primul minut că-i păcat de problemele tehnice. Roisin și-a adus vreo 10 costumaţii, 2 backing-vocaliste excelente (una dintre ele chiar hot, după cum chiar Mădă a zis), instrumentiști buni și lumini ciudate. Vocea a fost de nota 10, prezenţa scenică și coregrafia, la fel, dar… urma să înceapă Manu Chao. Din nou regrete, dar plecăm spre scena Dacia. Ne trec repede regretele văzând puhoiul ce se îndrepta în aceeași direcţie.

Needless to add că decizia “Nelly Furtado vs Manu Chao” a fost tranșată într-un puiuţ de fracţiunde de secundă. Dar și Nelly a zis pe site-ul Bestfest c-ar fi vrut să-l vadă pe Manuel…

Așadar, Manu Chao, sau “pentru ce am venit la festival”. În puţine cuvinte, show-ul a fost bestial, total, integral, energizant, reconfortant, antrenant sau, mai simplu, tare de tot! Trupa s-a urcat la fix pe scenă și nu s-a oprit de cântat decât după al doilea bis. N-au făcut pauze între piese și au ţinut publicul non-stop în priză. Majoritatea celor care ţopăiau în faţa scenei Dacia știau și versurile, nu numai refrenele! Nu știu câtă lume a fost la Nelly, dar la Manu a fost full house! Aer puteai lua doar sărind laolaltă cu restul lumii (hence the blurry photos). A fost excelent, gracias! Mai vrem!

Concluziile

Astea fiind zise, mai vreau doar să amintesc de problemele tehnice de la scena a 3a (cea inutilă), să laud Heineken pentru lipsa apei din bere, să semnalez porţiile micuţe de mâncare pe lângă preţul oarecum ridicat, să remarc toaletele curate chiar și-n ultima zi, să felicit Emagic și să le sugerez… o locaţie la munte! că m-am căcat din nou asupra-mi de căldură pe cimetul romexpian.

Gata, ne revedem la anu’!

Total nou: 58527 km + încă vreo 15, însumat, pe jos, după fiecare seară de festival.